Despre politică... şi nu prea

Periodic în ţările democratice au alegeri: alegeri locale, alegeri parlamentare, alegeri prezidenţiale...
Dacă însă extindem aria preocupărilor umane dincolo de zona politică, vedem că în multe alte domenii există alegeri. Rolul alegerilor este acela de a decide prin consultare lărgită cine preia anumite responsabilităţi.
În procesul alegerilor există de regulă mai mulţi candidaţi şi mult mai mulţi alegători.
Fiecare candidat are o anumită personalitate, calităţi şi defecte, un anumit program şi anumite abordări specifice.
La fel este şi cu alegătorii. Ei sunt o masă eterogenă, cu aspiraţii diferite, poziţionări sociale diferite, interese diferite, preferinţe variate.
De exemplu pensionarii tind să voteze pe cel ce are un program cu accente sociale pronunţate.
Patronii tind să voteze pe cei ce accentuează latura liberală.
Şi nu e nimic rău în asta. Dacă nu s-ar accepta că există diferenţe între candidaţi ca şi între alegători nu ar fi nevoie de alegeri.
Democraţia senso stricto înseamnă puterea exercitată de popor. Poporul, prin procesul acesta electoral, îşi deleagă puterea pentru o perioadă de timp unui om sau grup de oameni. Câteodată o face mai bine, câteodată mai neinspirat.
Pentru că sunt mai mulţi candidaţi decât aleşi este evident că unii vor pierde iar alţii vor câştiga. De aceea se luptă pentru a câştiga alegerile folosind mijloace mai mult sau mai puţin legitime.
Ce pot face alegătorii? Care este puterea lor?
Nu mă refer la militanţii de partid ci la oamenii simpli. Ei pot pune ştampila pe buletinul de vot în dreptul numelui unui anumit candidat. În turul 1 este mai uşor pentru că sunt mai mulţi din care trebuie să alegi. În turul 2 este mai greu pentru că trebuie să alegi doar dintre doi. Ai trei opţiuni posibile.
Până aici cred că oricine ar fi de acord cu mine.
Realitatea însă este alta. În loc să existe acea detaşare a alegătorului care are clar opţiunea neîngrădită de a alege, pasiunile ating cote paroxistice.
Dintr-o perspectivă creştină pot spune că am privilegiul şi datoria de a mă raporta la semenii mei aşa cum face Dumnezeu.
Binomul acesta este valabil la Dumnezeu şi ar trebui să fie valabil şi la mine: El iubeşte cu pasiune pe om indiferent de starea sa, însă urăşte faptele sale rele.
- Ţi se pare normal ţie, care susţii pe un anumit candidat, să ajungi să fii atât de înverşunat împotriva celuilalt, ca să nu zic că îl urăşti?
- Ţi se pare normal ca, în loc să popularizezi binele pe care îl poate face cel susţinut de tine, să te concentrezi pe răul pe care îl poate face, eventual, celălalt?
- Ţi se pare normal să prezinţi scenarii sau dovezi pe care le-ai găsit în spaţiul virtual (un spaţiu al informării dar şi al dezinformării), ca să loveşti în contracandidatul favoritului tău, fără să îţi fie frică că ai putea să fii părtaş la vorbire de rău?
- Ţi se pare normal ţie, ca din pricina unui candidat care chiar mâine s-ar putea să te dezamăgească, să îţi strici relaţiile cu prietenii tăi printr-o polemică otrăvită?

Şi am să închei cu trei întrebări pentru reflecţie:
- Ce-ar fi dacă te-ai ruga pentru candidatul tău cel puţin atât cât îi faci campanie electorală?
- Ce-ar fi dacă l-ai privi pe contracandidatul favoritului tău aşa cum Hristos îi privea pe cei ce-L răstignesc? 
- Ce-ar fi dacă ai compara patosul tău pentru aceste alegeri în general şi pentru favoritul tău în particular cu "focul" tău pentru Hristos? 

Am trăit suficient ca să fiu contemporan cu toţi preşedinţii României de până acum. Şi vă rog să mă credeţi că niciunul nu a meritat o atenţie mai mare decât Hristos.
Şi niciunul nu a fost şi nu va fi Mesia.

Mitruţ Ştiopu