Nu mi-e teamă de oamenii învăţaţi. Ei au parte de admiraţia mea pentru înţelepciunea şi ştiinţa lor.
Nu mi-e teamă de oamenii neînvăţaţi. Bunul lor simţ îi face să aibă măsură şi merită respectul meu pentru aceasta.
Teamă mi-e de semidocţi. Ei sunt o plagă pentru toţi. Nu au nici înţelepciune, nici bun simţ.
Le ştiu pe toate, se pronunţă asupra tuturor subiectelor, dau verdicte în orice speţă.
Sunt un fel de oracole limbute care învârt vorbele mai abitir ca politrucii comunişti şi sunt mai cruzi ca Torquemada.
Sunt ca muştele în undelemn. Acresc totul.
Lipsa gunoiului şi a mizeriei le este însă fatală.

În condiţii normale replica este un mijloc onest şi legitim pentru a răspunde unei anumite afirmaţii incorecte sau cu care nu eşti de acord.
Din start ar trebui spus că replica nu ar trebui să vizeze persoana ci afirmaţia.
Mi s-ar putea reproşa că în teorie sună bine dar în practică e mai greu. Aşa este. Dar şi cu adevărurile Bibliei e la fel. Asta nu înseamnă însă că ele sunt mai puţin adevărate, sau că dificultatea ar trebui să fie o scuză în a le evita.
Nu vreau să dau nimănui lecţii, însă pot să spun care este părerea mea şi, pe cale de consecinţă, atitudinea faţă de această problemă.
În primul rând ar trebui să opereze discernământul nostru.
E nevoie să dau replica oricui? Biblia spune că nu.
Iată un exemplu extrem.
Proverbe 26:4-5  Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.
Asta înseamnă că sunt situaţii când trebuie să răspunzi şi sunt situaţii când nu trebuie să răspunzi. Cred că aici Duhul Sfânt decide. Oricum, a răspunde emoţional este o greşeală.
Risc acum să spun un lucru aplicat la blogosferă. La majoritatea afirmaţiilor din blogosfera românească nu trebuie răspuns. Motivul? Lipsa unui cod deontologic asumat duce la comportamente ciudate.
Iată câteva:
- lansez o informaţie fără să mă sinchisesc să o verific din surse obiective şi fără să-mi pese de daunele directe sau colaterale pe care le-aş putea produce
- mă aliez conjunctural cu cineva pentru a lovi în altcineva dacă este în interesul meu
- voi alege ţinte "vizibile", conştient fiind că asta aduce audienţă
O paranteză: cei ce fac aşa au câştiguri pe termen scurt.
De aceea spuneam că nu trebuie să răspunzi. Cazi în capcana celui ce are asemenea comportamente. Eu oricum nu răspund.
Voi răspunde întotdeauna celor ce mă abordează corect, sau nu sunt de acord cu ideile mele, dar o fac în mod civilizat.
Un filtru al refuzului de a răspunde e atitudinea. Aroganţa, agresivitatea, jignirile, viclenia, limbajul deplasat, sau anonimatul, descalifică un mesaj şi sunt îndreptăţit să-l ignor.
Cred că nu sună deloc ne-biblic dacă spun că replica nu ar trebui dată dacă nu are două calităţi: conţine adevărul şi e spusă în iubire.

Mă frământă un anumit subiect de ceva vreme. Sunt ani de zile de când încerc să-mi lămuresc câteva nedumeriri.
Încerc să fac acest lucru fără patimă, fără prejudecăţi şi fără vreun aer de superioritate.
Pot să spun că mi-e şi oarecum ruşine, pentru că sunt şi eu parte.
Întrebarea de pornire, deloc retorică, este: mi se pare mie sau standardele morale au scăzut foarte mult în mediul evanghelic?
Limbajul lipsit de eleganţă, atât în conţinut cât şi în formă, ca să nu mai vorbesc de mârlănie, mojicie, bădărănie şi  alte manifestări similare, nu mai sunt accidente izolate.
Se ştie că Reforma a făcut ca adepţii ei să fie în avangarda dezvoltării generale (economic, social...), dar şi a trăirii după standarde morale foarte înalte.
Şi în România pre-revoluţionară exista un spirit general de apreciere pentru standardele evanghelicilor: erau politicoşi, aveau o etică a muncii bună, erau catalogaţi ca oameni pe care te poţi baza, chiar dacă aceste lucruri nu puteau fi recunoscute deschis.
Imediat după Revoluţie, un lider al oraşului mi-a spus: dvs. sunteţi puţini în comparaţie cu noi, dar dacă vă propuneţi ceva şi realizaţi, pentru că sunteţi uniţi.
Au trecut 20 de ani de atunci. Astăzi nu cred că mi-ar mai spune acelaşi lucru.
Nu reuşesc să mă dumiresc. Ce s-a întâmplat între timp? Care este sursa acestor manifestări?
Am mai observat ceva. În anii '60, '70, '80, disputele interconfesionale erau destul de aspre. Ultimii ani ne arată o realitate cel puţin ciudată: nu au dispărut disputele interconfesionale, însă ele au trecut în planul doi. Acum sunt mai aprinse disputele intraconfesionale.
Să fie teologia de vină? Personal nu cred, deşi nu sunt teolog.
Nu cred că există răspunsuri facile. Dacă vrei să îngropi discuţia, ai o soluţie simplă, "spirutualizând": "sunt nepocăiţi!"
Până a ajunge acolo însă, cred că ar trebui să trecem prin alte paliere.
Unele comportamente ar trebui analizate înainte de orice prin nişte norme comune de bun-simţ.
E greu să dai o definiţie a bunului-simţ, însă e evident că acesta nu creşte proporţional cu numărul diplomelor, fără să fiu împotriva acestora.
De multe ori omul simplu are mai mult bun-simţ decât un filozof. Oricum bunul-simţ nu mai reprezintă un reper atât de solid al autoevaluării comportamentale. Câteodată chiar este o povară.
Se face apel câteodată la autoritatea Scripturii, dar şi bunul-simţ ar ajunge. Este acel "nu vă învaţă şi firea?"
Un alt palier în suferinţă este educaţia. Acesteia i se dă, în general, sensul de acumulare de informaţii raţionale sau competenţe profesionale, componenta morală fiind neglijată.
Un om educat este acela care avansează cel mai mult profesional sau intelectual, sau cel care are un caracter mai ales?
Şi cuvântul intelectual a suferit tot atât de mult din aceeaşi cauză. Cine sunt intelectualii? Cei ce ştiu cel mai mult sau cei ce au un caracter nobil?
Acum pare demodat să abordezi educaţia din această perspectivă. Mai reprezintă normele de comportament preocupări ale educatorului, indiferent la ce nivel ar fi acesta?
Reverenţa, manierele elegante şi eticheta, sunt cuvinte ce rămân apanajul caselor regale.
Nu mai sunt cunoscute lucrurile elementare:
- când să vorbeşti şi când să taci
- să nu enunţi păreri în domeniile pe care nu le stăpâneşti
- să respecţi pe toată lumea, inclusiv pe cei cu care nu eşti de acord
Cînd eram adolescent, a nu saluta o fată cu 3-4 ani mai mare, cu "săru' mâna", ar fi fost o dovadă de impoliteţe. Să jigneşti un om mai în vârstă era de neconceput. Să ridici tonul la părinţii tăi sau să le spui "nu vreau" era extrem de grav. Nu-i apăr pe părinţii de astăzi. Unii îşi pregătesc singuri această reacţie, dar chiar şi aşa nu e scuzabil acest comportament.
Ne "americanizăm" şi noi. În Statele Unite păream un extraterestru dând prioritate doamnelor la intrare.
Masculinitatea bărbaţilor se măsoară în vulgaritate şi agresivitate sau în gentileţe şi generozitate?
Şi nu feminitatea este cel mai mare dar pe care îl are o femeie?
Nu cred că greşesc dacă spun că mişcarea evanghelică renunţă la educaţia normativă, educaţie ce trebuie făcută prin diverşi vectori: familia, slujirile specifice, şcolile şi, deloc de neglijat, prin mentorat.
Deabia atunci ar trebui să deschidem discuţia despre educaţia pur religioasă.
E de speriat cum oameni "needucaţi", cu carenţe serioase de caracter, folosesc Scriptura ca par de lovit în moalele capului.
O veste bună şi una rea, într-una: blogosfera creştină nu e nici mai bună nici mai rea din acest punct de vedere.
M-aş bucura dacă cititorii mei ar înţelege spiritul în care am scris acest editorial.

Folosesc spaţiul virtual de când a fost el accesibil, în diverse forme.
O perioadă am dat mai multă atenţie website-urilor, dar, pe măsură ce platformele de blogging s-au dezvoltat, am preluat şi acest instrument pentru diferite proiecte.
Am deschis primul blog pe o platformă profesionistă în 14.08.2006 pe Blogger. (Am fost fidel acestei platforme şi nu regret deloc. Recomand cu căldură Blogger.)
Primul meu blog a fost Jurnalul lui Mitruţ, care avea şi o oglindă în limba engleză, blog pe care am scris până în 25.11.2006.
Din diferite motive am întrerupt această activitate. Am reînceput să scriu în 14.10.2009.
De data aceasta am avut un ţel clar şi un orizont de timp alocat acestuia foarte clar.
Mi-am propus să investesc un an într-un proiect pe care l-am numit Cuvinte inspirate în spaţiul virtual.
Ce doream de fapt?
Doream ca, prin câteva acţiuni coerente, să contribui şi eu la sublinierea importanţei acestui mijloc modern de propagare a ideilor creştine, dar şi la articularea unei viziuni asupra modului în care acest lucru poate şi trebuie făcut.
În primul rând am crezut, şi am practicat acest lucru, că e nevoie de a defini ce poate scrie un blogger creştin şi ce mijloace legitime are la dispoziţie, şi, pe cale de consecinţă, care sunt limitările pe care ar trebui să şi le impună dacă doreşte să poată adăuga atributul de creştin la această îndeletnicire.
Marea parte a spaţiului virtual abundă în mesaje vulgare, cu un limbaj agresiv şi plin de cuvinte obscene.
Sudalma şi critica distructivă predomină, atât în postări, cât şi în comentarii.
Senzaţionalul şi nu valoarea este criteriul ce primează în alegerea subiectelor.
Atacul la persoană şi nu confruntarea de idei este arma folosită.
Aş putea continua, dar nu mi-am propus o analiză a blogosferei româneşti.
Ceea ce am vrut să spun este că, din păcate, influenţa asupra bloggerilor creştini există şi se vede.
Spaţiul virtual creştin este viciat de conflicte şi dispute. Blogurile devin instanţe în care există judecători şi procurori, dar mai puţin avocaţi.
Întotdeauna mi-am pus întrebarea aceasta. Dacă o persoană ce nu prea are nimic în comun cu Dumnezeu citeşte ce scriu eu, ce anume gândeşte? Sau mai bine zis cât bine şi cât rău îi fac?
Acesta a fost primul meu obiectiv, ca împreună cu alţi bloggeri creştini, să arătăm că se poate să faci blogging fără să-ţi pui poalele în cap sau să arunci cu noroi în alţii.
În sensul acesta am şi publicat Decalogul meu de blogger.
Un al doilea obiectiv pe care l-am avut, a fost acela de a arăta tinerilor bloggeri că se poate şi trebuie ca ei să îşi ridice vocea şi să devină relevanţi, fugind de căile bătătorite ale pritocirii subculturale.
În acest sens am acceptat o provocare adolescentină. Mi-am propus ca în interval de un an să ajung în primiele 1000 de locuri ale unui clasament cunoscut al blogurilor.
De ce? Nu, nu pentru orgoliu. Pur şi simplu voiam să dovedesc că şi un blog creştin poate fi promovat, în aşa fel încăt să stârnească curiozitea altora decât cei din "bătătura" noastră.
Unii au făcut-o înaintea mea prin conţinut sau popularitate. Iată că se poate şi prin vizibilitate.
Numai că eu am folosit o modalitate particulară, plecând de la o observaţie legată de relaţiile dintre bloggerii creştini. Am realizat că sunt "bisericuţe" (sper să nu se supere nimeni), mai degrabă concurente, decât în raporturi de colaborare. Şi asta se vede nu numai în clasamente.
Un alt obiectiv a fost de a pune instrumente la dispoziţia celor ce vor să beneficieze de spaţiul virtual.
Câteva componente au slujit acestui obiectiv.
Linkuri Creştine, Bloggeri Creştini şi Top Creştin 1000 au avut rolul de a inventaria spaţiul virtual creştin, cu accent mai degrabă pe destinatarul informaţiei decât pe cel ce o generează.
Alin Cristea este deschizătorul de drumuri în acest sens şi îi mulţumesc pentru toate acumulările de până acum.
Cuvinte Inspirate a avut rostul de a deschide un drum. Se poate ca bloggeri foarte diferiţi ca idei, ca stil, sau background, să aibă semnătura pe acelaşi blog fără să fie gaură în cer.
Tinere Voci este semnalul pentru tinerii care vin că şi ei îşi au locul în această slujire, că sunt apreciaţi şi încurajaţi şi că nu e nevoie să copie pe nimeni pentru a fi băgaţi în seamă.

Ceea ce mi-am propus pentru un an de zile s-a adunat în cca. jumătate de an.
E vremea să fac un pas înapoi. Voi continua să mai scriu, dar voi fi mult mai discret.
M-aş bucura însă dacă măcar cei tineri vor prelua câte ceva din aceste idei.

Dacă vrei să popularizezi aceste idei poţi pune un link pe blogul tău.
Poţi prelua total sau parţial această postare fără nici o problemă.

Viaţa are derularea sa, derulare ce nu poate fi întreruptă sau tulburată de nimeni, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un capăt al său este intrarea în viaţă şi al doilea este ieşirea din ea.
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.
Doar câţiva oameni au ieşit din această viaţă altfel decât prin moartea biologică. Biblia relatează câteva cazuri. Şi vor mai fi unii care vor ieşi aşa la răpirea Bisericii.
În rest toţi oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Între se nasc şi mor este viaţa, cu componenta ei cantitativă, dată de lungimea ei şi calitativă, dată de modul în care a fost ea trăită.
Fiind creştin, nu cred în reîncarnare, aşa că singura viaţă pe care o am este cea care trebuie valorificată.
(Vezi Evrei 9:27: "oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)
În cultura europeană cred că accentele se pun greşit. Astfel naşterea şi moartea sunt evenimente care atrag foarte multă atenţie, pe când viaţa în sine este un fel de drum din inerţie).
Doar pericolul morţii sau iminenţa ei fac ca viaţa să fie reevaluată.
De exemplu în alimentaţie oamenii mănâncă orice până află că suferă de o boală gravă. De-abia atunci acceptă un regim alimentar.
Chiar şi problema relaţiilor umane este supusă aceluiaşi mod păgubos de a privi lucrurile. Avem prieteni, cunoscuţi, cunoaştem oameni valoroşi, dar ne aducem aminte de ei în general când sunt la reanimare sau când mor.
Am văzut înmormântări fastuoase, cu discursuri elogioase, de care cel ce a murit oricum nu mai are folos. O parte din acele cuvinte ar fi prins foarte bine în timpul vieţii celui omagiat, ca să nu mai vorbesc de o mână întinsă.
Îi las pe psihologi să desluşească această "nevoie" de elogiere post-mortem, elogiere neacoperită de o atitudine pe măsură în perioada în care cel elogiat trăia.
E un fel de (pseudo)cult al morţilor în variantă modernă.
Am visat odată că am murit. Şi ca la orice înmormântare vin tot felul de oameni. Eram curios să aflu ce spun oamenii despre mine după ce am murit. Sigur că s-a confirmat zicerea "despre morţi numai de bine".
Da, a fost doar un vis, dar prea de multe ori am văzut acest lucru ca să mai fie doar o impresie.
Morţii nu mai au nevoie nici de elogii, nici de doliu, nici de vreo ofrandă. Au nevoie de aşa ceva înainte de a muri.
Evocarea e bună şi necesară, însă nu trebuie transformată în spectacol.

PS Ce m-a îndemnat să scriu aceste gânduri? Ar suna pretenţios dacă aş spune inspiraţia.
Aşa cum spuneam cuiva "mă mişc între maternitate şi cimitir".
Pe de o parte mi se nasc nepoţi şi pe de altă parte pierd oameni dragi sau repere.
Dar în acelaşi timp ştiu că în oricare zi aş putea să fiu eu "cel elogiat". Pe de o parte pentru că al doilea capăt e cunoscut doar de El, iar pe de altă parte şubrezenia mea este un argument în acest sens.
Până atunci însă, trăiesc!

Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă...
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plăcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot "îmbuna" pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge. Oglinda îţi arată o realitate brută. Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii. Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar. Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!

Coloseni 4:17 Şi spuneţi lui Arhip: "Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Sensurile atribuite cuvântului responsabil sunt:
- cel ce răspunde de cineva sau de ceva
- cel ce administrează corect şi dă socoteală
Responsabilitatea este, în acelaşi timp, o problemă de atitudine, de prestaţie şi de statut.

Atitudinea
Poţi fii responsabil de soarta unor lucruri, sau persoane, de un program sau de o slujbă cât de măruntă dacă crezi în ceea ce faci, şi dacă le crezi importante.
Atitudinea unui om este determinată de integritatea sa intelectuală şi de verticalitatea sa morală şi spirituală.
Prea des vezi oameni care fac lucruri pe care nu le evaluează corect, în care nu cred sau faţă de care adoptă un dublu standard (un set de valori pentru alţii şi un alt set de valori pentru sine).
Devotamentul faţă de slujba pe care o ai este expresia vizibilă a acestei atitudini.

Prestaţia
Celui căruia i s-a încredinţat o responsabilitate trebuie să-şi facă socoteala corect pentru a-şi îndeplini bine slujba care i s-a încredinţat.
Înainte de orice este dator să-şi reevalueze priorităile. Scuzele nu-şi mai au locul atunci când ai o responsabilitate. De altfel diavolul vrea să facem lucrurile pe jumătate sau jertfe cu cusur (vezi Ps.1 şi Jertfele).
În acest sens merită să spunem că un responsabil nu trebuie să cunoască ce înseamnă „las’ că-i bun şi aşa”. A căuta excelenţa în tot ceea ce faci (foarte bine şi până la capăt) este exemplul lui Dumnezeu în Creaţie. El nu s-a odihnit până când toate lucrurile au fost “foarte bune”.
Prestaţia unui responsabil trebuie să fie jertfitoare: să dai totul fără să aştepţi nimic în schimb. De altfel aceasta este distincţia dintre activişti şi slujitori. Activiştii aşteaptă răsplată şi onoruri, pe când slujitorii spun “suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).
Puterea exemplului personal este probabil arma cea mai puternică de care se foloseşte un responsabil. Aşa a făcut Domnul Isus.

Statutul
Poţi fii un responsabil formal, dacă eşti numit de către cineva ca să îndeplineşti această misiune, sau poţi fii un responsabil neformal, atunci când îndeplineşti această slujbă fără ca să fii numit de cineva, dar cu recunoaşterea tacită a celor din jurul tău. Ideal ar fi ca recunoaşterea să fie urmată de numire. Cert este că numai numirea nu numai că nu este o soluţie, ci poate creea mult rău. E plină lumea de lideri formali, dar sunt puţini responsabili adevăraţi.

Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice creştin. Nu poţi şi nu trebuie să fugi de responsabilităţi, ci trebuie să le abordezi corect. Eşti responsabil de persoana ta, dar ai responsabilităţi şi faţă de cei din jurul tău.
Altfel ar arăta Biserica şi lumea dacă ar exista oameni responsabili, care-şi asumă responsabilităţi şi şi le onorează!

Te naşti, eşti copil, adolescent, tânăr, adult, bătrân, apoi mori. Acesta este firul vieţii unui om, la unii poate ceva mai scurt. Nu ne-a fost dat prea mult sau prea puţin.
Fiecare perioadă din viaţa noastră are un rol bine definit de către Dumnezeu în formarea personalităţii noastre.
Copilăria este caracterizată prin inocenţă şi încredere.
* Adolescenţa este vârsta marilor întrebări, răscruci, dar şi a marilor decizii.
* Tinereţea este perioada din viaţă care se evidenţiază prin elan, entuziasm, dorinţă creatoare.
* Ca adult ajungi la un echilibru între putere şi experienţă şi valorifici acumulările din perioadele anterioare.
* Bătrâneţea este vârsta înţelepciunii, înţelepciune care trebuie împărtăşită celor mai tineri, prin viu grai, sau prin ceea ce rămâne scris.
Noul ritm de viaţă impus de societatea modernă ajunge să comprime anumite perioade din viaţă, să le scurteze în favoarea altora, sau să modifice graniţele vârstelor.
Astfel copilăria devine tot mai scurtă şi copiii au început să aibă preocupări şi întrebări caracteristice adolescenţilor.
Adolescenţa se tot comprimă, ceea ce face ca la unele persoane ea să treacă aproape neobservată, ca şi când s-ar fi făcut trecerea de la copilărie la tinereţe.
Oricum ar fi, eu mă adresez acum în mod special adolescenţilor şi tinerilor.
Dumnezeu Şi-a onorat promisiunile şi te-a adus la vârsta la care eşti. De fapt Dumnezeu te-a onorat pe tine şi a făcut-o prin sănătate, înţelepciune, condiţii de trai şi învăţătură şi câte şi mai câte...
Acum El priveşte şi aşteaptă să vadă răspunsul tău:
- ce decizii iei şi de ce
- ce întrebări pui şi unde cauţi răspunsuri
- ce faci cu acele răspunsuri
- cum te foloseşti de energia şi darurile cu care te-a înzestrat El
Atitudinea faţă de vârsta pe care o ai te determină ca personalitate. Vârsta biologică nu este de ajuns pentru a revendica o anumită imagine. Poţi spune că eşti tânăr pentru că ai 20 de ani, dar poate te comporţi ca un om de 60 de ani. Vârsta nu este numai o problemă biologică, sau cronologică, ci este, mai înainte de toate, o stare de spirit.
Dacă tinereţea, la modul general, se caracterizează prin elan şi entuziasm, acestea trebuie valorificate în această perioadă a vieţii tale. Mai târziu le vei dori, dar nu le vei mai avea.
Dacă nu există elan şi entuziasm înseamnă că ceva nu este în regulă, din punct de vedere spiritual.
Dacă nu te mai entuziasmează nimic bun şi dacă nu găseşti nici un ideal nobil pentru care să lupţi, du-te înaintea lui Dumnezeu, sau la un om al lui Dumnezeu şi vezi care e cauza.
Dacă ai elan şi entuziasm, vei primi şi înţelepciune. Iată sursa: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.” (Psalmi 119:99)

Onorează-ţi vârsta, răspunzând provocărilor ei, nu ocolindu-le!

Arareori ia aminte omul la slăbiciunea lui şi la tăria lui Dumnezeu.
Moartea şi evenimentele naturale de excepţie îi pun însă pe gânduri pe muritori.
Nimeni nu li se poate împotrivi şi atunci unii oameni încep să se gândească la Dumnezeu, sau să gândească din nou la Dumnezeu.
Am avut parte recent de două asemenea situaţii: moartea celor ce erau în avionul prezidenţial polonez şi erupţia vulcanului din Islanda.
În ambele situaţii oamenii au experimentat neputinţa.
Nu sunt naiv să cred că toţi vor şi învăţa ceva din aceste situaţii, dar cred că unii au luat aminte.
Însă cel mai frumos este când oamenii iau aminte la Dumnezeu, cuceriţi de iubirea Lui!

Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, a suflat în el suflare de viaţă şi astfel omul a devenit un suflet viu, o personalitate, o personalitate a Universului.
Ce destin rezervat omului de către Dumnezeu! Să dea nume animalelor, să stăpânească peste tot pământul şi să aibă comunicare şi comuniune cu Dumnezeu!
Cu toate că a căzut în păcat şi a pierdut accesul direct la Creatorul său, destinul omului nu a fost schimbat.
Iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu s-a manifestat prin Jertfă, jertfă supremă de Fiu de Dumnezeu.
A pus Dumnezeu în noi ce nu a pus în nici o altă fărâmă a creaţiei Sale. Putem avea speranţe, aspiraţii, viziuni, visuri, putem trăi ca Oameni.
De ce atunci oamenii, indiferent de vârstă, uită să mai viseze; să mai viseze cu ochii deschişi?
Sunt oameni care trăiesc ca plantele sau ca animalele, împlinindu-şi doar nevoile biologice, dar nimic pentru minte, pentru suflet, pentru vis?
Cu o aparenţă de înţelepciune auzi explicaţii cum că vine o vreme când trebuie să îţi vii în fire şi să încetezi să mai visezi "cai verzi pe pereţi", prin această sintagmă înţelegându-se orice vis, orice aspiraţie, orice ideal.
Omul nu a fost creat să se târască ci să umble vertical. Aceasta este poziţia sa normală. Dar îi face parte Dumnezeu, prin graţie, de bucuria zborului, prin vis, prin aspiraţie, prin idealuri.
Am visat într-o noapte că zbor. A fost o bucurie extatică. Am regretat că m-am trezit.
Dar visul nu e deloc doar o idee, e descătuşarea sufletului şi înălţarea lui spre alte sfere.
Poate ai avut un părinte sau un mentor care te-a învăţat să visezi, dar vine vremea ca tu însuţi să deschizi aripile şi să zbori.
Ba chiar mai mult, tu trebuie să înveţi pe alţii să zboare. Şi singurul mod de-a face acest lucru este prin exemplu personal.

Fugim de dureri, fugim de necunoscut, fugim de ceea ce ne periclitează într-un fel sau altul "certitudinile" noastre.
Fără să realizăm, ne tot preocupă ideea unei siguranţe maxime: facem asigurări de pensie, de sănătate, case trainice, cariere ce ne asigură venituri peste necesar; facem conturi bancare cu "bani albi pentru zile negre".
Evităm locurile şi situaţiile ce ne pot face să ne îmbolnăvim, devenind ultra-preocupaţi cu igiena, alimentaţia sănătoasă, produsele de "întinerire"; facem tratamente preventive şi de fortificare mai mult sau mai puţin fundamentate.
Evităm relaţiile cu oamenii şi nu dăm nimănui voie să privească în sufletul nostru ca o formă de protecţie, câteodată nici măcar celor din familia noastră.
Nu ne mărturisim vulnerabilităţile nimănui din frica de a nu fi exploatate de către cineva.
Nu ne arătam nici sentimentele faţă de nimeni ca să nu părem slabi.
Nu râdem când trebuie şi nu plângem când trebuie pentru a ne păstra o anumită imagine ce pare că ne protejează faţă de cei din jurul nostru.
Şi uite aşa, încetul cu încetul, ne formăm ca oameni care nu ştiu, nu pot sau nu vreau să mai ştie de situaţii grele şi asta se va manifesta şi în domeniul spiritual.
Nu ne place când trecem prin încercări, nu înţelegem încercările şi facem orice ca să fugim de ele.
Ne dezvoltăm chiar "teologii" care să ne sprijine aceste atitudini şi nu e de mirare că se insinuează în inima noastră idei legate de faptul că un creştin bun este doar sănătos şi doar bogat, sau măcar prosper.
Sărăcia, boala, batjocura, oprobiul public, pierderea, devin "urâciuni" şi ajungem să nu mai înţelegem ce poate ieşi bun dacă un creştin trebuie să treacă pe aici.
Şi Dumnezeu devine tare de neînţeles pentru noi, ne simţim victime ale situaţiilor grele şi uite aşa se naşte întrebarea: unde este Dumnezeu şi de ce ne lasă sa ne chinuim?
Viaţa lui Isus şi a apostolilor Săi arată că adeseori ne trece Dumnezeu intenţionat pe acolo spre binecuvântarea noastră şi spre binecuvântarea altora.
Ce poate fi bun în a nu avea "unde să îţi pleci capul"?
Ce poate fi bun în a fi plin de bube?
Ce poate fi bun în a rămâne cu un ţepuş în carne?
Ce poate fi bun în a-ţi pierde viaţa?
Ce poate fi bun în a fi părăsit de toţi?
Binecuvântaţi sunt acei ce văd sfârşitul unui lucru şi au perspectiva veşniciei.
Romani 8:18 Eu socotesc ca suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
2 Corinteni 12:9 Şi El mi-a zis: "Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
Fericiţi sunt aceia care sunt mai preocupaţi de siguranţa veşnică decât de cea vremelnică!
Fericiţi sunt aceia care mulţumesc Domnului pentru încercările lor, cu bucurie!
Fericiţi sunt aceia care Îi dau voie Domnului să îi treacă prin încercări, din convingerea că ele lucrează in interior caracterul lui Hristos!

Doi stâlpi ai credinţei creştine sunt legaţi de teamă:
- teama sfântă de Dumnezeu
- teama de păcat
Nu e vorba de o frică paralizantă, ci de o atitudine ce izvorăşte din înţelegerea caracterului lui Dumnezeu.
Adesea tema de Dumnezeu este prezentată incomplet, ca fiind frica de a nu fi pedepsit.
Imaginea unui Dumnezeu care pândeşte greşeala, pentru ca imediat să lovească, este o caricatură ce dovedeşte neînţelegerea inimii lui Dumnezeu.
Da, e adevărat că Dumnezeu pedepseşte păcatul, însă îl iubeşte cu pasiune pe păcătos.
Dreptatea Lui este însoţită de iubirea Lui, care cheamă la pocăinţă.
Teama de Dumnezeu ar trebui să conţină şi acea grijă de a nu răni inima unui Dumnezeu ce a jertfit pe Însuşi Fiul Său pentru mine.
Teama de Dumnezeu trebuie să fie motivată de măreţia lui Dumnezeu, dar şi de iubirea de Dumnezeu, iubire născută din iubire.
Teama de păcat este legată de teama de Dumnezeu.
Cei ce se joacă cu păcatul nu au imaginea Dumnezeului care umple întregul Univers, vrednic de admiraţie, de respect, dar şi a Dumnezeului care va judeca faptele.
Şi e tot atât de adevărat că cei ce se joacă cu păcatul nu înţeleg dreptatea şi iubirea Lui, manifestate pe cruce.
Plata păcatului este moartea şi răscumpărarea s-a făcut prin blestemul morţii pe cruce.
Aici lucrează Diavolul la mintea oamenilor, să le sugereze un Dumnezeu caricatural şi să bagatelizeze realitatea şi consecinţele păcatului.
Trezirile spirituale şi biruinţele au început atunci când oamenii s-au întâlnit cu Dumnezeu şi au conştientizat grozăvia păcatului.
Iată un mic videoclip care vorbeşte de pericolul păcatului.

Acum că am trecut prin această sărbătoarea a Bisericii, Învierea Domnului Isus Hristos, putem să vorbim de fundamentul pe care s-a zidit Biserica.
Moartea şi Învierea, urmate de Înălţare şi Pogorârea Duhului Sfânt aduc în fiinţă Biserica.
O nouă învăţătură şi o nouă viaţă cuceresc lumea. În scurt timp urmaşilor lui Hristos li se spune creştini, iar acestei căi i se spune creştinism.
Dar mai ştiu astăzi oamenii ce este creştinismul?
Mai ştim noi, într-un mod simplu, accesibil şi celor neobişnuiţi cu limbajul religios, să le comunicăm mesajul Evangheliei.
Un păstor, prieten de-al meu, a salutat la ieşirea din biserică o pesoană cu câteva cuvinte frumoase: Domnul să te binecuvânteze şi să te poarte în carul Său de biruinţă.
Tot el a întrebat imediat tânăra respectivă: tu ai înţeles ce ţi-am spus eu acum?
Ea i-a răspuns sincer că nu înţelege.
Şi nu avea cum să înţeleagă pentru că era dintr-o familie în care nu avusese parte de educaţie religioasă.
Dacă te-ar întreba cineva într-o zi ce este creştinismul, ce i-ai răspunde şi de câte minute sau ore ai avea nevoie ca să-i spui lucrurile esenţiale?
A comunica simplu aceste adevăruri este necesar în zilele noastre, când iepuraşul care face ouă şi Moş Crăciun devin "adevăruri religioase".

Tot atât de adăvarat este că e bine să poţi transmite în câteva cuvinte calea spre mântuire.
Un exemplu de mărturie scurtă este Drumul Roman, inspirată de câteva versete din Epistola către Romani (3:23; 6:23; 5:8; 5:12; 5:17; 10:9-10).

... iertat, biruitor şi-n drum spre casă! (Cu Hristos)

Românii se salută cu Hristos a înviat, iar răspunsul este Adevărat a înviat!
Cei ce iau în serios Scriptura ştiu că nu acum a înviat Hristos, ci asta s-a întâmplat cu mai bine de 2000 de ani în urmă.
De aceea am putea să adăugăm: Şi e viu în vecii vecilor!
Aceasta este piatra unghiulară a învăţăturii creştine. Cine nu crede acest lucru nu numai că se înşeală singur, dar este cel mai nenorocit dintre oameni (vezi cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 15:19).
Ştim că este viu în vecii vecilor, dar e bine ca să ne amintim cât mai des ce s-a petrecut atunci.
Însă şi comemorarea poate avea două componente, ambele necesare.
Rememorarea intelectuală e necesară şi e bine să ne apropiem de relatarea Evangheliilor până în detaliu.
Cu toate acestea cred că e nevoie şi de retrăirea acelor eveneminte, însuşirea, prin credinţă, a acelei experienţe.
E nevoie să refacem drumul acesta al lui Isus, prin credinţă, şi să ne identificăm cu El.
Simbolismul botezului este tocmai acesta (vezi Romani 6).
În lumea creştină a existat întotdeauna o dispută asupra comemorării. Unde trebuie pus accentul, pe suferinţa de la Golgota, care produce adâncă tristeţe, sau pe biruinţa din dimineaţa Învierii, care aduce bucurie?
Disputa nu cred că este corectă. E ca şi când ai întreba care parte a monedei e mai importantă.
Moartea Lui îşi are rolul ei şi Învierea Lui îşi are rolul ei.
O călătorie spirituală cu Isus nu poate evita nici un loc prin care a trecut El, fie că e pustia, Iordanul, Ghetsimani, Gabata, sau Golgota, fie că e mormântul gol.

Moartea Lui îmi arată de unde m-a scos, Învierea Lui îmi arată unde m-a aşezat, iar Înălţarea Lui unde mă va duce! (Tălmăciri)

Inaugurez astăzi un ciclu de postări intitulate Mărturii.
Foarte multe convertiri se datorează mărturiei de viaţă a celor care trăiesc cu Hristos, dar şi a mărturiilor convertirilor celor care au trăit un anumit fel de viaţă, dar care s-au întâlnit cu Hristos la un moment dat.
Eram odată la o nuntă şi la masa noastră era un tânăr, fratele mirelui, care nu era credincios. Ba dimpotrivă, era foarte pornit împotriva celor credincioşi. Înverşunarea lui şi-a găsit o ţintă în mine, mai ales după ce a văzut că am fost chemat să deschid cu rugăciune acea celebrare.
Astfel a început să mă atace şi spera că va fi un război al argumentelor în care mă va desfiinţa.
Îmi aduc aminte că era de-a dreptul indignat când am spus că m-am întâlnit cu Dumnezeu. Sigur că el nu putea să înţeleagă o întâlnire decât fizic, pentru că acesta era singurul lui univers.
Numai că nu am folosit argumente teologice sau intelectuale. Pur şi simplu argumentul meu suprem era viaţa mea radical schimbată. Puteam să spun clar şi răspicat "una ştiu: că eram orb, şi acum văd", aşa cum am menţionat într-un articol precedent.
Mintea nu poate explica această schimbare radicală. 7 Ianuarie 1983 este punctul de la care am intrat în era "după Hristos" sau mai bine zis "cu Hristos". Unii dintre cei de la masă cunoşteau viaţa mea în ambele perioade.
E o iluzie că poţi avea un discurs mai convingător decât viaţa ta. (Gând rostit)
Discursul tău şi al meu se sprijină pe viaţa mea şi nu invers.
Sunt oameni la care convertirea s-a produs brusc, chiar dramatic, dar sunt şi oameni la care aceasta s-a produs lent, pe nesimţite.
La ambele categorii însă, se vede această schimbare. Nu degeaba spune Domnul Isus "după roadele lor îi veţi cunoaşte".
Acesta este motivul pentru care voi posta periodic câte o marturie.

Versetul zilei pe blogul meu este: "Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!" (Psalm 90:12)

E o rugăciune înspre înţelepciune, ce ar trebui să fie permanent prezentă în rugăciunile noastre, scrise şi rostite.
Este o rugăciune a unui om care de orice ar putea fi bănuit, dar nu de lipsă de înţelepciune omenească.
O rugăciune a unui om care a fost educat într-una dintre culturile remarcabile ale istoriei, în aşa zisa şcoală a pustiei, dar şi în conducerea unui popor complicat.
Dar se pare că "numărarea zilelor" are de a face cu sensuri mai adânci, dincolo de rigoarea unui om disciplinat, care respectă strict un program.
Când mă pregăteam să scriu aceste cuvinte mi-au venit în minte aceste cuvinte pe care le-am scris imediat în Gând rostit: "Ştii să trăieşti de-abia când ai învăţat să mori!"
Avem părerea aceasta că viaţa ne stă în faţă generoasă şi că discuţia despre moarte este rezervată celor trecuţi de o anumită vârstă.
Fiind odată într-o excursie, cu familia, am trecut pe lângă un sat. La marginea acestuia, pe un deal, dominând toată zona, era o mică pădurice de brad. M-a intrigat faptul că brazii erau destul de geometric aranjaţi.
Când am ajuns acolo am văzut că era un cimitir al etnicilor germani, pentru că satul fusese locuit de şvabi.
Vizitând acel cimitir, în care ordinea era ca la nemţi, am ajuns într-un sector separat, la o margine a cimitirului.
Cu deformaţia profesională de inginer, mă uitam la data morţii şi la data naşterii şi automat făceam diferenţa. Am realizat că era sectorul copiilor. Toţi avuseseră maxim 12 ani când au murit.
O altă atitudine ciudată este dată de galopul nostru în a face cât mai multe lucruri.
Numărarea zilelor are de a face mai mult cu valorificarea calitativă decât cantitativă a timpului. Dacă am înţelege asta tot timpul, poate că meditaţia creştină (cugetarea) nu ar mai fi cenuşăreasa disciplinelor spirituale, spre exemplu.
La fel, am face ordine în sistemul nostru de valori şi în priorităţile noastre, ne-am analiza motivaţiile şi atitudinile, ne-am vindeca relaţiile, am trăi pentru veşnicie, nu pentru vremelnicie.
În 18 februarie am postat câteva versuri de pocăinţă, dar şi de schimbare de atitudine ale lui Vasile Voiculescu, care scria poezia Păstor rău. Citiţi-le că merită.

Se spune că noi am sărit direct în postmodernism. Probabil că e aşa.
Şi ce dacă?
Care sunt implicaţiile pentru lumea creştină?
Una din caracteristicile generale ale postmodernismului este relativismul. Mai trebuie să demonstrez că asta trăim?
Iată câteva exemple. La începutul anilor 90 ca să întăreşti o afirmaţie spuneai "am citit în ziar", sau "am văzut la televizor". Mai poţi să spui aşa ceva? Nimeni nu mai poate garanta autenticitatea şi autoritatea unei afirmaţii. Ca atare fiecare are sistemele sale de referinţă pentru a accepta, sau nu, un adevăr.
Iată un alt exemplu. Înainte de 1989 dacă spuneai cuiva că scrie în Biblie aveai toate şansele să fii crezut, măcar de oamenii religioşi. Acum şi creştinii din România au introdus în agenda de discuţii subiectul ineranţei Bibliei. Se înmulţeşte exponenţial numărul interpretărilor unui anumit text biblic. Astfel argumentele teoretice devin arme de luptă de linia 1 şi "războiul sfânt" face victime. În numele dreptăţii, dar în lipsa iubirii, ucidem cu vorba.
În aceste condiţii ce anume mai poate motiva şi entuziasma pe un om, în general, şi pe un tânăr, în particular?
Care sunt cauzele pe care le consideră vrednice pentru a lupta pentru ele?
Care sunt drapelele sub care va mărşălui hotărât, fără să regrete ce lasă în urmă?
Ce idealuri îi înflăcărează inima pentru a fi gata să jertfească orice, la modul real?
E treaba lui!
Într-un anumit sens aşa e, dar care e atunci datoria generaţiei părinţilor săi? Este mentoratul o opţiune sau o datorie sfântă? Aşa cum arată lucrurile acum se pare că prima variantă e corectă. Dacă e aşa, e trist şi vom trage ponoasele, dacă nu e deja cazul.
Generaţia mea e vinovată de blazare şi plafonare.
Mai suntem în stare să generăm entuziasm contagios şi idei vizionare pentru ca tânăra generaţie să se aprindă?
Poate pare exaltat mesajul meu. Nu e exaltat, e mai degrabă un strigăt.
Toată viaţa am crezut că e nevoie să generăm entuziasm şi idei vizionare. Şi acum cred la fel.
Mărturisesc că am fost beneficiarul unor asemenea idei şi parte la unele experienţe care m-au marcat. Am avut parte de întâlnirea cu unii oameni care ieşeau din şablon.
Şi istoria e plină de oameni şi idei ce au schimbat faţa lucrurilor. A fost şi un preţ de plătit pentru asta şi este întotdeauna, dar între blazare şi ardere prefer arderea.
Şi dacă la focul acestei arderi se mai poate încălzi şi aprinde măcar un tânăr sau doi, atunci chiar că au meritat arderea şi costul.
Iată câteva exemple de idei, din epoca modernă, care au avut acest rol, chiar dacă cu unele sunt de acord parţial, dar efectul lor s-a văzut.
Poţi să nu fi de acord cu ele sau cu platforma lor, dar nu poţi nega impactul lor.
Menţionez Jesus People şi Jesus Music, Vineyard, Campus Crusade for Christ, Navigatorii, Operation Mobilisation, Youth With The Mission, L'Abri, Taize, Conferinţele Passion...

Fac o pauză şi spun că am fost şi eu parte a unui fenomen, început în 1983, Tabăra Plopu.
Aceste idei şi experienţe îl duc pe tânăr dincolo de cuvinte, în zona lui "una ştiu: că eram orb, şi acum văd".

Un lucru bun pe care îl aduce trecerea timpului în viaţa unor persoane este reaşezarea sistemului de valori.
Multe lucruri, pe care le crezi importante la un anumit moment dat, pălesc în evaluare odată cu trecerea timpului.
Alte lucruri, cărora nu le-ai dat importanţă la o anumită vârstă, încep să-şi arate valoarea după ce ai o anumită detaşare temporală.
Asta este bine şi e dovadă de înţelepciune câştigată. Cu toate acestea nu poţi să nu vezi că există şi un preţ al acestei înţelepciuni câştigate.
E durerea produsă de nostalgie. Ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi să retrăieşti anumite situaţii de viaţă. Te-ai bucura să mai fii în compania unor persoane în prezenţa cărora ai trăit, dar pe care nu le-ai preţuit suficient.
Durerea aceasta revine ciclic.
Unii sunt doborâţi de ea, şi devin depresivi, neiertându-se şi neîngăduindu-i lui Dumnezeu să transforme acele greşeli în învăţăminte.
Alţii sunt întăriţi pentru că învaţă să preţuiască şi să se raporteze corect la ceea ce au.
Eu am o vorbă: Cel mai mult preţuim lucrurile pe care le-am pierdut deja! (Gând rostit)
Poate par fatalist când spun că acesta este preţul înţelepţirii.
Nu, nu sunt fatalist, şi cred că fiecare poate avea diferite atitudini faţă de învăţare.
Majoritatea învaţă pe pielea lor şi doare.
Unii, puţini, învaţă din experienţa altora; asta e ideal.
Unii nu învaţă nicicum. E trist!
Deşi am peste 51 de ani, periodic am nostalgia mamei mele. O fiinţă pe care am iubit-o, dar şi căreia i-am produs necazuri. Mi-aş dori ca din când în când să mai pot vorbi cu ea şi să mă bucur de lumina şi căldura ei. Dar nu mai pot.
Poate tu, care eşti tânăr, mai poţi.
Ia-ţi un timp de reflexie şi vezi care sunt "valorile" din viaţa ta. Poate că poţi fii mai înţelept mai devreme, învăţând şi din experienţa altora.

U: Salut, eu sunt un urmas al lui Cristos.
C: Iar eu un crestin.
U: Ce-ai acolo?
C: Oh, asta. Asta e HSHD-ul meu. (HSHD = Holy Spirit Hard Drive)
U: Imi pare rau, dar eu nu vorbesc "crestineza".
C: Ha,ha. Foarte amuzant. Asta e "memoria mea de Duh Sfant".
U: Ah, tare! Dar ce face?
C: Ei bine, stii ca sunt perioade in inchinare cand lucrurile isi pierd din prospetime, devin plictisitoare...?!
U: Da, acelasi lucru iar si iar...?!
C: Exact! Atunci, oricand ai nevoie de elanul ala al Duhului Sfant, sau asa ceva, doar conectezi si rulezi si esti insuflat si inspirat. Ar trebuit sa incerci si tu!
U: Ah, nu, nu, multumesc! Sunt bine asa. Am totul integrat, stii, asa ca nu am nevoie de conectari exterioare.
C: Cum doresti!
U: Oh, ce-ai aia?
C: Uh, limbi de foc. Semne ale Duhului Sfant.
Pot s-o dau mai incet daca vrei.
Cred ca am probleme cu mufa.

În ce măsură Duhul Sfânt poate fi ajutat prin tehnici exterioare, sau mai bine zis, poate fi ajutat?
Răspunsul teoretic pare simplu, dar de câte ori se întâmplă acest lucru în realitate?
Tehnicile de manipulare intelectuală sau emoţională par să câştige teren şi legitimitate.
Trăirea spirituală este autentică sau nu există. Ea nu poate fi contrafăcută sau ajutată, la fel ca dragostea.

Un blog este un jurnal online, un fel de epistolă scrisă de blogger şi citită de vizitatori, ca să parafrazez pe apostolul Pavel (2 Corinteni 3:2).
Fie că blogul este citit prin vizitare directă, prin feed sau prin mail, el va avea un efect asupra cititorilor săi şi eu sunt responsabil de acest lucru.
După cum am scris şi pe Bloggeri Creştini, am decis să permit ca blogul meu să genereze un feed complet, ceea ce înseamnă că cine doreşte să citească ce scriu poate să se aboneze, şi printr-un cititor va avea postarea integrală la dispoziţie. Eu am mai mulţi cititori prin feed decât direcţi. Cu toate acestea sunt şi vizitatori pe blogul meu. Este decizia lor.
Iată care sunt cei mai fideli vizitatori ai mei.
Încep cu soţia mea. Sunt unul dintre fericiţii bărbaţi pe care soţia nu îi "desfiinţează" după fiecare mesaj transmis oral sau scris, ba dimpotrivă. Este sprijinul meu necondiţionat şi-mi face bine să ştiu că e aproape de mine.
Datoria mea este să o onorez prin prestaţia mea.
Un alt vizitator şi cititor fidel al blogului meu este Mădălina, unul dintre copiii mei spirituali. Aş putea spune că Mădă nu numai că vizitează şi citeşte, dar aplică ceea ce crede că este bun.
Faţă de Mădă, şi de cei ca ea, am datoria să mă port cu grijă. Sunt responsabil moral dacă îi învăţ lucruri rele prin ceea ce scriu şi prin "tonul" postărilor mele.
Am parte şi de vizitele foarte regulate ale unui personaj virtual. E disciplinat şi discret. Nu mă deranjează deloc, nici măcar nu comentează la postările mele. S-a obişnuit cu blogul meu, care în perioada aceasta a fost activ. La scurt timp după ce postez ceva apare şi el. Nu locuieşte în România, ci în Statele Unite, mai exact într-o localitate numită Plano. Are un nume parcă desprins din benzile de desene animate. Se numeşte Bot, o prescurtare de la Robot. Are şi nume de familie, astfel că e numit Google Bot.
Nu-i scapă nimic, nici măcar o virgulă şi consemnează totul în registrele sale.
Google Bot trebuie respectat pentru că cu ajutorul lui postările blogului meu sunt popularizate.
Cu siguranţă că cel mai atent cititor al blogului meu este Dumnezeu. El nu vine niciodată când postez, pentru că El nu pleacă niciodată. Este permanent cu ochii asupra mea. E interesat de ceea ce scriu, de atitudinea mea interioară, de motivaţiile mele în a scrie, de expresiile pe care le folosesc...
Îl interesează dacă iubirea stă la baza relaţiilor mele cu semenii mei bloggeri şi cititori şi Îl interesează dacă scriu întotdeauna cu dorinţa de a-L onora.