Echilibru 1: Dumnezeu Creator şi Tată

Orice creştin are cu siguranţă întrebări legate de anumite subiecte fundamentale:
- Cine este Dumnezeu şi cum se manifestă El?
- Care este şi cum ar trebui să fie relaţia mea cu Dumnezeu?
- etc.
Trăirea noastră este determinată de răspunsurile pe care le găsim la aceste întrebări şi la altele asemenea lor.
Nu doar răspunsul raţional în sine, ci modul în care acceptăm aceste răspunsuri în spiritul nostru.
La prima vedere această dublă calitate a lui Dumnezeu de Creator şi Susţinător pe de o parte şi Tată pe de altă parte este acceptată de toţi creştinii serioşi.
De ce însă "spectrul" raportărilor la Dumnezeu este atât de variat?
Probabil că înţelegem trunchiat sau deformat Persoana lui Dumnezeu şi ca atare ne comportăm în consecinţă.
Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. Tot ceea ce a fost creat este opera lui Dumnezeu, de la imensitatea macrocosmosului până la imensitatea microcosmosului.
Dacă acesta e creaţia lui Dumnezeu, cum este Creatorul acestei creaţii?
Dacă această creaţie atât de complexă funcţionează atât de minunat, cât de minunat poate fi Dumnezeul care o susţine?
De ce atunci acest Dumnezeu atât de minunat este ba neglijat, ba "micşorat", ba I se neagă controlul absolut asupra evenimentelor în favoarea hazardului. Eu personal nu cred absolut deloc în întâmplare. Lui Dumnezeu nu-i scapă nimic de sub control. Şi perii capului meu sunt număraţi de El şi nimeni şi nimic nu poate să treacă peste autoritatea şi suveranitatea Sa.
Ce ar trebui să îmi inspire acest Dumnezeu absolut de necuprins?
Ar trebui să mă apuce o teamă de moarte de a intra în contradicţie cu un asemenea Dumnezeu.
Isaia are o întâlnire cu Dumnezeu care ilustrează ce anume simte sau ar trebui să simtă un om ce se raportează la Dumnezeul Creator şi Susţinător:
Isaia 6:1-5  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”!
Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Pe de altă parte  nu putem şi nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi nu orice fel de tată, ci Cel ce a iubit atât de mult încât "a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică", jertfă de Dumnezeu pentru oameni răzvrătiţi împotriva Sa.
Cine poate înţelege o aşa iubire? Acest Dumnezeu aşa de mare şi cutremurător de puternic este un Tată atât de iubitor.
Iubirea Lui ar trebui să stârnească în mine iubire, duioşie şi îndrăzneala de a sta de vorbă cu El.
Cu toate acestea de ce atunci sunt creştini care slujesc, dacă slujesc, de silă, sau din simţul datoriei, comparându-se permanent cu alţii?
De ce sunt creştini care nu au dorinţa de a vorbi cu Tatăl lor, nu cred promisiunile Tatălui lor, ca să nu spun că uneori au o atitudine sfidătoare faţă de iubirea Lui.
Singurul răspuns corespunzător pentru iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu este iubirea mea necondiţionată. Întrebarea lui este simplă: "mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?"

Cum arată viaţa unui creştin care înţelege echilibrat cele două calităţi ale lui Dumnezeu?
În primul rând frica de Domnul, reverenţa, nu poate şi nu trebuie înlocuită când e vorba de relaţia cu Dumnezeu de nici un model comportamental uman.
Există o îndrăzneală a limbajului verbal sau non-verbal când e vorba de Dumnezeu care devine chiar scandaloasă. Cum mă adresez lui Dumnezeu, cum gândesc despre El, cum vorbesc despre El...
Am luat ca principiu de viaţă să nu glumesc niciodată cu Dumnezeu, sau când vorbesc de Dumnezeu.
Păcat că au apărut aşa-zisele bancuri creştine: bancuri cu Dumnezeu ca personaj.
Cu oamenii te mai poţi "trage de şireturi", deşi nu e frumos deloc, însă să nu uiţi niciodată că Dumnezeu nu este om şi  pe deasupra El Însuşi te-a tratat cu mare respect şi nu te-a tratat incorect niciodată.
Fără să vreau să generalizez cred că în mediul evanghelic reverenţa faţă de Dumnezeu cam lasă de dorit, iar dacă este clamată este de obicei ataşată aspectelor exterioare şi nu începând cu atitudinea inimii.
Dacă o extremă a raportării la Dumnezeu este lipsa reverenţei, cealaltă extremă este cea a unui Dumnezeu nemilos şi care pedepseşte foarte repede.
Acum câţiva ani îmi spunea o colegă de serviciu, foarte religioasă, că de mică ea fost învăţată că Dumnezeu pedepseşte şi că dacă ai greşit nu te iartă chiar imediat şi nu oricum prea de multe ori.
Îi vorbeam de iubirea lui Dumnezeu şi spunea că nimeni nu-I prezentase un aşa Dumnezeu până atunci.
Prezentarea lui Dumnezeu ca şi Creator, neînsoţită de calitatea lui de Tată, omoară relaţia cu El, îndrăgostirea de El, închinarea din inimă.
În cel mai bun caz dezvoltă comportamente morale corecte, respectarea adevărului, slujirea, chiar şi lupta, dar nu desfătarea în prezenţa Lui.
Prezentarea lui Dumnezeu ca Tată, fără a ţine cont în mod real de calitatea lui de Creator, face să avem îndrăzneală la El, să ne adresăm Lui pentru problemele noastre, chiar să ne închinăm,dar există pericolul evident de a fi copii obraznici şi egoişti (noi, nouă, pentru noi, dă-ne, fă-ne, ajută-ne...)

Este nevoie ca în permanenţă să avem vie imaginea unui Dumnezeu atât de mare, căruia putea să nu-I pese deloc de noi, care suntem un nimic la scara întregii creaţiuni, dar care a ales să ne facă copiii săi prin jertfă supremă.
Asta duce la echilibru în raportarea noastră la Dumnezeu:
- reverenţă şi iubire
- slujire şi adorare
- luptă şi închinare