A meritat?

Am auzit această întrebare de mai multe ori şi în diverse ocazii. Nu numai că am auzit această întrebare, dar şi prea des am auzit un răspuns negativ la această întrebare.
Am să încerc să îmi spun şi eu părerea.
Înainte de orice aş vrea să reafirm că orice eveniment este cunoscut şi îngăduit de Dumnezeu. Pe El nu Îl surprinde nimic şi istoria nu este decât relatarea lucrurilor îngăduite de El.
Putem avea multe frustrări legate de evoluţia ulterioară a societăţii româneşti, în raport cu aşteptările noastre. Şi e bine de spus că unele aşteptări au fost legitime, dar altele nu au fost deloc. Nu e normal să vrei să curgă lapte şi miere ca în Occident dar să lucrezi ca în Orient.
Totuşi nu e corect să uităm toate lucrurile bune de care ne bucurăm, omeneşte vorbind, care nu erau posibile fără acel decembrie 1989.
Un cântec spune "Count your blessings!", adică enumeră binecuvântărle primite.
Fără să fiu bănuit de frivolitate aş vrea să enumăr câteva lucruri de care vă bucuraţi şi care au intrat în viaţa voastră acum: Internet, Coca-Cola, KFC, paşaport, blogging...
Cred că realizaţi însă că cele enumerate de mine sunt doar fleacuri faţă de multe altele mai importante: dreptul de a spune ce gândeşti, dreptul de a călători, dreptul de a studia unde vrei, dreptul de întrunire liberă, dreptul de a avansa în carieră, dreptul de a pune copilului tău ce nume vrei, dreptul de a te întâlni cu prietenii din altă ţară...
Nu le luaţi ca meritate şi ele nu ar fi fost posibile dacă nu se schimba regimul.
Ajută dacă nu vă comparaţi întotdeauna cu SUA şi mai aruncaţi o privire şi spre Coreea de Nord, să zicem.
Imaginea mea despre comunism şi despre regimul trecut are multe faţete. Am să vă spun doar una.
Într-o zi am fost la Alimentara să cumpăr ceva alimente. Pe absolut toate rafturile din zona de autoservire erau doar borcane cu ştevie, nimic altceva. Cred că ştiţi cine mănâncă în mod normal ştevie.
Dar cu siguranţă că pentru noi credincioşii există câştigul imens de a-ţi afişa şi afirma credinţa în locuri şi modalităţi de neînchipuit înainte de decembrie 1989.
În fiecare an când mergeam la Tabăra Plopu aveam două motive de rugăciune:
- Doamne dă-ne vreme bună! (pentru că nu aveam spaţii acoperite)
- Doamne închide-le ochii (securiştilor)
La ultima ediţie dinainte de 1989 Securitatea s-a supărat tare când a aflat. Bine că a aflat când s-a terminat. Şi era şi greu să nu afle când fuseseră 120 de participanţi din multe locuri şi chiar din diferite confesiuni.
Aşa că ediţia din 1990 stă sub simbolul acestei libertăţi. Tinerii din Timişoara au adus un drapel cu gaură, drapelul libertăţii.
Un fotograf inspirat mi-a făcut o fotografie care are valoare şi sentimentală şi de simbol pentru mine.