Omul

vaxaly's blog - Omul

Maiestos şi plin de sine, omul, fiinţă nobilă îşi poartă ideile printre universuri ambigue şi cărţi filosofale, automântuitoare. Omul e născut din veşnicii şi poartă cu sine miile de ani, ani în care a demonstrat laşitate şi onoare, viaţă şi moarte, cunoaştere şi prostie.
Omul e trist, cuprins de jalnice eşecuri. E trist şi minte. Îşi minte fiecare zi de fericire, îşi minte sinele că e dumnezeu creator al lucrurilor fixe şi palpabile. Încearcă să-şi poarte existenţa din big-bang-uri şi e capabil de o laşitate crasă, acceptând apartenenţa lui ca forma de viaţă din firmituri de praf prăbuşite la haoticul război. Laşitatea o poartă în mândria de independenţă, de sine putere şi mărire şi maschează astfel orice dovadă, fie ea reală, de apartenenţă la o specie superioară, la un Chip perfect, la o formă care îi uimeşte inteligenţa prin însăşi existenţa dincolo de acceptarea lui, a omului căzut. E Dumnezeu, cel ce există, acolo între universuri nebănuite, dar prezent în frământările omului rătăcit. E grea acceptarea şi prea dureroasă pentru el. Frângându-i genunchii în închinări, iubire şi smerenie, Dumnezeu pune chipul Său în omul odată creat din negrul pământ însufleţit, şi dăruindu-i astfel voinţă liberă, se asează pe tron într-o odihnă înţeleasă greşit de mintea lui, a omului primitiv. Crezând somnul Creatorului unul ca al sinelui caută locul interzis, într-o fugă nebună de cunoaştere, locul din care Însuşi Dumnezeu se înfrupta cu fiecare clipă a Creaţiei. Acum îi era momentul prielnic, găsind locul nepăzit de Dumnezeul obosit de actul Creaţiei, se târăşte cu fidela-i soaţă spre copacul care îi va reda lumina înţelepciunii. Vorbăria diavolului nu-i este nici măcar interesantă, fiind mânat de puternica lui dorinţă nobilă de înţelegere. Se atinge de fructul blestemului, îl măsoară ca pe o bogăţie infinit superioară Edenului şi fără mult raţionament muşcă din blestem. Cu fiecare înghiţitură simte cum ochii îi explodează, creierul începe să ticăie, iar trupul i se încovoaie de greutatea cunoaşterii. În secundele acelea Dumnezeu simte cum o parte a cunoaşterii îl părăseşte şi cum toata ideea Sa de lume nobilă şi curată se prăbuşeşte într-o fracţiune de secundă. Toată munca pare că I se dărâma odată cu omul liber. Diavolul se bucură, dar e o bucurie nemeritată, e o victorie piirică, care târziu o va regreta până în moarte veşnică.
Omul, nobila creaţie, cade în infinitul orbirii. Urlă de durerea cunoaşterii consecinţelor şi îşi bleastămă ziua în care a păşit liber în grădină, îşi urăşte fiecare pixel din el şi îşi simte Prietenul trist. Îl simte abătut şi îl cuprinde frica. Se simte pierdut şi simte inima cum îi zvâcneşte în pieptul umed. Se simte gol. Gol, dar nu de haine plăcute, ci gol de cunoaştere. Odată cu dorinţa sa de perfect absolut dumnezeu, omul neglijează chipul care i-a fost dat prin creaţie. Acum îşi pierde existenţa veşnică. Acum gîndeşte cum să îşi creeze istoria, una nu din El, ci făcută cu însăşi căderea sa în păcatul trădarii, ca un Lucifer din ziua întâia.
Obligat, părăseşte Edenul alături de soaţa sa, alături de animalele blestemate, odată cu a sa cunoaştere, alături de promisiunea unui Răscumpărător.
Dumnezeu nu eşuează. Nici măcar nu dă impresia că şi-a ratat planul maiestos şi nici măcar nu încearcă să-şi urască creaţiunea, ba în nebunia dragostei Sale alege să moara pentru ea; alege să îşi ia chipul fiinţei căzute, alege să îşi poarte ani de viaţă în carne umană, blestemată; alege să fie ca omul căzut dovedindu-i dragoste şi bunătate absolută. Au fost odată amândoi împreună dimineţile în discuţii absolute, dar acum îi simte lipsa omului. Forma existenţei Sale nu-I permite o prezenţă fără consecinţe grave asupra celuilalt şi astfel alege să ia chip uman pentru o unire prin moarte spre viaţă. Dumnezeu moare ca singură soluţie pentru re-unirea celor două existenţe, ca un semn de dragoste pentru clipele din Eden şi, în prezenţa Sa pe Pământ, Dumnezeu face promisiunea unirii în veşnicie a celor doi. Cere supunerea pentru care omul a fost creat. Dar nu o supunere imposibilă, nu porunci fără rezolvare, ci porunca unei dragoste sincere, o viaţă dăruită pentru fericirea celor asemeni lui.
Omul, fiinţă a cunoaşterii îşi decide zilnic alegerile. E liber să o facă. A fost liber din veşnicii să o facă şi încă îşi poartă libertatea în mii de cărţi, rugăciuni, blesteme, războaie, trădări şi iubiri. E liber şi nobil. E liber pentru că a fost creat după Chipul Dumnezeului şi libertatea îl împinge zilnic spre căi grele, decizii la marginea nebuniei, dar îl împinge spre o viaţă cu sau fără Creator.
E liber să îşi creeze existenţa şi să îşi fie dumnezeu, e liber să îşi dezonoreze Creatorul sau să nu-l accepte, e liber să nu fie liber, încătuşat de un Lucifer pierdut pentru etern.
Din creaţie spre Apocalipsă omul a dus mii de bătălii pentru libertatea sa, dar toate cu duşmani imaginari sau reali şi nici una cu sine, nici una măcar cu mândria şi laşitatea sa de a accepta că Dumnezeu a frânt universul pentru a putea reuni stările lor iniţiale, pentru a-i readuce viaţa şi chipul asemeni Sieşi.
Va crede că se poate auto-mântui prin artă şi că îşi va purifica sufletul prin ea (catharsis), că va putea prin bunătate proprie să îşi câştige reputaţia şi dreptul Cerului, că va putea prin moralitate absolută să fie nobil şi că renuntând la viaţă, prin sine, îşi va locui moartea pe veci, sau că trăind aici în asceze va fi pur dincolo, dacă crede într-un dincolo. Omul e din nou în faţa pomului, faţă-n-faţă cu ea, cunoaşterea absolută, dar de data asta având altă formă, Isus Hristos însângerat, răstignit pe cruce, singurul capabil să unească negrul de alb.
Astăzi, omul îşi va alege încă odată cunoaşterea.
Tu, omul.