Până atunci însă, trăiesc!

Viaţa are derularea sa, derulare ce nu poate fi întreruptă sau tulburată de nimeni, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un capăt al său este intrarea în viaţă şi al doilea este ieşirea din ea.
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.
Doar câţiva oameni au ieşit din această viaţă altfel decât prin moartea biologică. Biblia relatează câteva cazuri. Şi vor mai fi unii care vor ieşi aşa la răpirea Bisericii.
În rest toţi oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Între se nasc şi mor este viaţa, cu componenta ei cantitativă, dată de lungimea ei şi calitativă, dată de modul în care a fost ea trăită.
Fiind creştin, nu cred în reîncarnare, aşa că singura viaţă pe care o am este cea care trebuie valorificată.
(Vezi Evrei 9:27: "oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)
În cultura europeană cred că accentele se pun greşit. Astfel naşterea şi moartea sunt evenimente care atrag foarte multă atenţie, pe când viaţa în sine este un fel de drum din inerţie).
Doar pericolul morţii sau iminenţa ei fac ca viaţa să fie reevaluată.
De exemplu în alimentaţie oamenii mănâncă orice până află că suferă de o boală gravă. De-abia atunci acceptă un regim alimentar.
Chiar şi problema relaţiilor umane este supusă aceluiaşi mod păgubos de a privi lucrurile. Avem prieteni, cunoscuţi, cunoaştem oameni valoroşi, dar ne aducem aminte de ei în general când sunt la reanimare sau când mor.
Am văzut înmormântări fastuoase, cu discursuri elogioase, de care cel ce a murit oricum nu mai are folos. O parte din acele cuvinte ar fi prins foarte bine în timpul vieţii celui omagiat, ca să nu mai vorbesc de o mână întinsă.
Îi las pe psihologi să desluşească această "nevoie" de elogiere post-mortem, elogiere neacoperită de o atitudine pe măsură în perioada în care cel elogiat trăia.
E un fel de (pseudo)cult al morţilor în variantă modernă.
Am visat odată că am murit. Şi ca la orice înmormântare vin tot felul de oameni. Eram curios să aflu ce spun oamenii despre mine după ce am murit. Sigur că s-a confirmat zicerea "despre morţi numai de bine".
Da, a fost doar un vis, dar prea de multe ori am văzut acest lucru ca să mai fie doar o impresie.
Morţii nu mai au nevoie nici de elogii, nici de doliu, nici de vreo ofrandă. Au nevoie de aşa ceva înainte de a muri.
Evocarea e bună şi necesară, însă nu trebuie transformată în spectacol.

PS Ce m-a îndemnat să scriu aceste gânduri? Ar suna pretenţios dacă aş spune inspiraţia.
Aşa cum spuneam cuiva "mă mişc între maternitate şi cimitir".
Pe de o parte mi se nasc nepoţi şi pe de altă parte pierd oameni dragi sau repere.
Dar în acelaşi timp ştiu că în oricare zi aş putea să fiu eu "cel elogiat". Pe de o parte pentru că al doilea capăt e cunoscut doar de El, iar pe de altă parte şubrezenia mea este un argument în acest sens.
Până atunci însă, trăiesc!